miercuri, 14 decembrie 2011

Traditii si obiceiuri de Craciun


Traditii si obiceiuri de Craciun

Obiceiuri de Craciun - Colindele

Începând cu noaptea de 23 spre 24 Decembrie, de la miezul nopţii şi până la revărsatul zorilor, uliţele satelor răsunau de glasul micilor colindători. Cu traista după gât, cu băţul în mână şi căciula pe urechi, colindătorii merg din casă-n casă şi strigă la ferestrele luminate: "Bună dimineaţa la Moş Ajun"
Cu acest prilej gazda le împarte colindeţe: covrigi, nuci, mere, colăcei de făină frământaţi şi copţi chiar în acea seara a Ajunului.
În ajunul Crăciunului, ca şi în ajunul Anului Nou, în toate provinciile româneşti, copiii formează grupuri şi pornesc pe la casele gospodarilor cântând cântece ce au refrenuri ca: "Florile dalbe", "Lerui ler", "Ziurel de ziuă", ori "Valerim" şi "Veler Doamne".
În afară de seara mare a colindelor se mai colindă şi în seara Sfântului Vasile, paralel cu Pluguşorul sau Uratul.

Obiceiuri de Craciun - Vicleimul

În unele locuri, în noaptea Crăcinului putem întâlni şi cântarea religioasă cunoscută sub numele de Vicleimul sau Irozii, la care participă copiii. Această dramă religioasă ne înfatişează misterul Naşterii Domnului în toate etapele sale. Personajele dramei sunt Irod şi ceata sa de Vicleimi, un ofiţer şi soldaţi îmbracaţi în portul ostaşilor români, trei crai sau magi: Melchior, Baltazar şi Gaspar, un cioban, un prunc şi, în unele părţi, o paiaţă.
Vicleimul apare la noi pe la sfârşitul secolului al XVIII-lea. Originea lui este apuseană şi se leagă de misterul celor trei magi ai evului mediu. Introdus de timpuriu în Germania şi Ungaria, a pătruns la noi prin saşii din Transilvania.
Din prima formă a Vicleimului, prezentarea magilor şi dialogul lor, s-au dezvoltat pe rând, prin activitatea micilor cărturari, trei tipuri principale, în cele trei mari ţinuturi: Muntenia, Moldova şi Ardeal.
Alături de partea religioasă a Irozilor, s-a dezvoltat mult timp, poate chiar şi astăzi, partea profană - jocul păpuşilor.

Obiceiuri de Craciun - Capra

Începând cu Ignatul şi sfârşind cu zilele Crăciunului, prin alte părţi începând cu zilele Crăciunului, iar prin altele obişnuindu-se numai în ziua de Sfântul Vasile, există obiceiul ca flăcăii să umble cu ţurca, capra sau brezaia.
Ca şi la celelalte jocuri cu măşti practicate în timpul sărbătorilor de iarnă, şi în jocul caprei şi-au făcut loc, pe lângă măştile clasice (capra, ciobanul, ţiganul, butucarul), măştile de draci şi moşi care, prin strigăte, chiote, mişcări caraghioase, măresc nota de umor şi veselie, dând uneori o nuanţă de grotesc.
Jocul "caprei" (uciderea, bocirea, înmormântarea, învierea) a fost la origine, desigur, un ceremonial grav, un element de cult. În cadrul sărbătorilor agrare, jocul a devenit un ritual menit să aducă rodnicie anului care urmează, spor de animale în turmele păstorilor, succesul recoltelor - invocat şi evocat de boabele care se aruncau de gazdă peste cortegiul "caprei".
Obiceiul pare că îşi are originea în cele ale romanilor şi elinilor: fie în jocurile şi cântecele desfăşurate în jurul altarelor păgâne de preoţii sau cântăreţii travestiţi în dobitoace cu ocazia sărbătorilor date pentru cinstea zeilor, ori în versurile satirice contra generalilor ce repurtau vreun triumf, fie în amintirile vagi despre dansurile cunoscute la greci sub numele unor păsări răpitoare.
Capra joacă după fluier, iar la terminare unul din flăcăi, apropiindu-se de masa unde sunt membrii familiei, începe să vornicească. Flăcăii joacă pe stapâna casei, pe fete şi chiar servitoare, dacă sunt acasă, şi apoi se îndepărtează mulţumind.

Obiceiuri de Craciun - Steaua

De la Crăciun şi până la Bobotează, copiii umblau cu steaua, un obicei vechi ce se întalneşte la toate popoarele creştine. Acest obicei vrea sa amintească steaua care a vestit naşterea lui Isus şi i-a călăuzit pe cei trei magi.
Cântecele despre stea provin din surse diferite: unele din literatura bizantină ortodoxă, altele din literatura latină medievală a Bisericii Catolice, câteva din literatura de nuanţă Calvină şi, multe din ele, din tradiţiile locale.
Micul cor al stelarilor, care intră în casă în zilele Crăcinului, cântă versuri religiose despre naşterea lui Isus: "Steaua sus răsare"; "În oraşul Vitleem"; "Trei crai de la răsărit".

Obiceiuri de iarna - Buhaiul

Buhaiul, numit în Ialomiţa şi în sudul Moldovei ”buga”, era un vas de lemn de forma unei putinici, cu fundul acoperit cu piele de capră sau de oaie, bine întinsă şi legată cu un cerc sau strânsă cu o frânghie. Prin mijlocul acestei piei trece o şuviţă de păr de cal fixată în interior cu un nod sau cu băţ trecut printr-un laţ. Gura vasului este deschisă. Unul din flăcăi ţinea buhaiul, iar altul, cu degetele muiate în borş, în apă cu sacâz sau numai în apă, trăgea şuviţa de păr, producând un zgomot surd, întărit de cutia de rezonanţă a vasului. Cuvântul buhai a ajuns la noi, probabil, prin imtermediul limbilor slave: rus. - bugai, pol. - buhai, ceh. - buga, cum se spune în Ialomiţa şi în sudul Moldovei. Obiectul menit să imite mugetul taurului, simbol al fertilităţii, a fost cândva răspândit în întreaga Europă. La cehi este cunoscut şi azi sub numele de bukal sau bukaci, denumirea fiind în legătură cu zgomotul pe care îl face. La unguri se numeşte burgato, tot o denumire onomatopeică. La germani se numeşte Rummeltop sau Brummtorf, tot după zgomotul pe care îl face (torf înseamnă oala de pământ, de lut). Obiceiul a dispărut demult în Europa apuseană şi, acolo unde mai există, şi-a pierdut sensul tradiţional şi este practicat mai mult ca un joc de copii.

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

Popular Posts